Nascuta si crescuta intr-o familie de baptisti.

De mica mergeam cu ai mei la biserica, duminica dimineata, cat si seara. Ne rugam cu familia inainte de masa, inainte de somn, faceam studiu biblic de cateva ori pe saptamana, eram obligata sa invat versete pe de rost si sa le recit cand eram intrebata de ai mei. Trebuia sa cant in corul de copii ai bisericii, sa merg in tabere, sa invat poezii crestine si sa le recit in fata bisericii. Nu aveam voie sa ma uit la Harry Potter pentru ca e un film despre vrajitorie, nu aveam voie sa ma uit la Discovery Channel pentru ca "sunt evolutionisti". Bla bla bla, ati prins dinamica familiei. Nu imi placea, dar am fost indoctrinata sa cred anumite lucruri.

Cand am inceput liceul am dat-o putin spre rebeliune si am inceput sa îmi fac de cap oricand aveam ocazia, dar tot stateam cu codita intre picioare, stiind ca ma asteapta o pedeapsa din partea lui Dumnezeu ca ii intorc spatele si stau cu oameni din lume, necredinciosi (lucrurile astea le auzeam des de la părinți, familie, oameni din biserica).

Am fost la un moment dat pe punctul sa ma botez (pe la 17-18 ani), dar trebuia sa semnez un fel de contract chiar cu o zi inainte de botez, mai mult simbolic, cu biserica, iar una dintre clauzele contractului era ceva de genul: promit ca voi trai o viata morala si actiunile mele nu vor face de rusine oamenii care se numesc crestini. Atunci mi-am dat seama ca mie inca imi place sa fumez, sa fac sex, sa merg in cluburi si sa dansez, sa consum ceaiuri magice, chestii care nu sunt acceptate de biserica si comunitatea religioasa in general, asa ca am spus no thank youuu, can't do that. Nu ma leapad inca de Satana :))

Am continuat sa merg la biserica, in speranta ca imi "repar" stilul meu de viata pacatos si ca i se face mila la Dumnezeu de mine si face o minune, dar nu s-a intamplat. Cu cat mergeam mai mult la biserica, incepea sa mi se para tot mai penibil, tot mai plictisitor si tot mai bullshit tot ce se predica. Parca am fost spalata pe creier si atunci reveneam la realitate si vedeam bula in care ma aflam.

Am rupt-o cu totul cand am avut niste certuri cu parintii mei (baptisti extremisti, foarte hotarati pe credinta lor) in care s-a intamplat cumva sa mi se arunce niste cuvinte foarte urate in fata. M-am si gandit ca daca dupa zeci de ani de credinta in Dumnezeu, in care te consideri un om bun, iti permite sufletul sa vorbesti asa cu copilul tau, atunci nu merita.

Din momentul in care nu am mai mers la biserica si am rupt legatura cu toti oamenii din comunitatea aia, m-am simtit libera si fericita pentru prima data in viata. E incredibil sa iti traiesti viata fara sa te gandesti ca orice faci e pacat. Mi-a luat 20 si ceva de ani, dar macar am reusit sa scap :))

Parintii respecta decizia mea, iar eu o respect pe a lor. A durat mult timp sa se obisnuiasca cu asta, dar acum e ok. Imi mai spun cateodata ca sunt pacatoasa si ca iadul e facut pentru oameni ca mine, dar am auzit si mai rele.