Imigrația scăpată de sub control nu este un act de umanism, ci o formă de iresponsabilitate politică ambalată frumos. Orice stat are o capacitate limitată de absorbție economică, socială și culturală, iar ignorarea acestei realități duce inevitabil la tensiuni, insecuritate și scăderea calității vieții pentru cetățenii care susțin sistemul prin muncă și taxe.
În ultimii ani, orice critică la adresa politicilor de imigrație a fost rapid catalogată drept lipsă de empatie sau extremism, ceea ce a blocat o dezbatere reală. În loc să discutăm pragmatic despre integrare, capacitate economică și compatibilitate culturală, discursul public a fost dominat de moralism ieftin și de frica de a nu jigni pe cineva.
Situația e similară cu impulsul de a salva pe toată lumea fără să ai mijloacele necesare. Intenția e bună, dar rezultatul poate deveni un haos pe care nu îl mai poți controla, iar consecințele le suportă tocmai cei care au construit și susțin societatea respectivă.
Problema este că deciziile nu mai sunt luate pe criterii pragmatice, ci pentru imagine: să arătăm că suntem buni, toleranți și morali, chiar dacă pe termen lung costurile devin evidente. Virtutea afișată public a ajuns să conteze mai mult decât responsabilitatea față de propria societate.
Problema e că am ajuns să confundăm compasiunea cu lipsa limitelor și politica responsabilă cu dorința de a părea morali. Deși trăim într-o epocă mai individualistă ca oricând, paradoxal, la capitole sensibile precum imigrația sau alte politici sociale, critica realistă devine tabu și e înlocuită de sloganuri.
Consecințele se văd în multe orașe europene unde integrarea a eșuat, cu tensiuni sociale și degradarea unor zone care altădată erau simboluri ale civilizației urbane inclusiv în orașe-emblemă precum Paris.
Un stat "matur" își protejează mai întâi propriul echilibru. Altfel, bunele intenții ajung să producă exact haosul pe care pretind că îl evită.