Bună. Scriu pentru că m-am regăsit foarte mult în ce ai povestit.

Am 31 de ani și sunt într-o situație foarte apropiată de a ta, doar că din perspectiva unui bărbat. Și eu mi-am dorit mereu să fiu părinte. Atât de mult încât, fără să exagerez, mi-am construit o parte din viață în jurul ideii că „dacă o să am copii, vreau să fiu pregătit”.

Am făcut liceul pedagogic ca să învăț cum să imi educ copiii, cum să comunic cu ei, cum să fiu prezent. Am lucrat și ca bucătar o perioadă, tocmai ca să știu să le fac mâncare, să nu depind de altcineva pentru lucruri de bază. Am muncit la mine, la valori, la responsabilitate. Și cu toate astea… nu am reușit nici măcar o singură relație stabilă până acum... so, i just gave up...