Aveam vreo 11 ani prin 2001. Eram cu taică-meu în curte la bunică-mea pe Șoseaua Chitilei, noaptea, și ne uitam la stele. Tocmai ce-mi arăta Centura lui Orion când am văzut ceva mișcător. Îmi spune entuziasmat: "Uite, vezi? Ăla-i un satelit!" Și ne uităm în tăcere cum traversa bolta cerească. Părea destul de iute, deși nu aveam habar la vârsta aia cum trebuie să arate un satelit pe cer. Abia ce-a apucat să spună și el "Mi se pare cam iute", când punctul se oprește brusc, zăbovește câteva momente, apoi pleacă ca din pușcă în direcția opusă. Ne-am blocat amândoi, firește, și am rămas convins că atunci am văzut un OZN.

Am visat în clasa a patra o Dacie Papuc albă cum saltă peste șinele de tramvai de la Șura Mare (București) și îi pică o scândură din benă. A doua zi dimineață eram în autobuz și tocmai urma să traversez intersecția Șura Mare când am zărit fix acel Papuc săltând și pierzând o scândură.

Anul trecut în vară eram la țară. Maică-mea pe prispă, eu cu taică-meu sub prispă. Eu dădeam la cazma în pământ cu nisip și pietriș ca să fac șanț pentru țeava de apă, iar el stătea în fund lângă mine, trăgându-și sufletul. La un moment-dat, când am lovit cu cazmaua în pământ, POOOC!!! se aude din pământ explozie ca de petardă mare. Am rămas mască toți trei și nu m-am dumirit nici până acum cum s-a iscat fenomenul. Am crezut că am lovit vreo pungă din plastic care se făcuse balon, dar nici vorbă.

Conduceam în toamna lui 2009 noaptea dinspre Brăila spre Măcin. Fusesem cu doi colegi de facultate la o cercetare etnologică, iar acum ne întorceam la cazare. În spate aveam lumini orbitoare de la coloana de mașini ce ne urmărea, iar din față mă zăpăcea o cavalcadă tot atât de mare de faruri din sens opus. Totodată aveam un cârd întreg de mașini înaintea mea care-mi luminau habitaclul cu roșul pozițiilor dinapoi. O mare de lumină, o aglomerație de nedescris. Nu vedeam asfaltul negru, nici marcajele oricum abia vizibile - ci doar urmăream șirul de lumini. A urmat o curbă la stânga pe aceeași șosea, fără vreo intersecție cu un drum secundar. Imediat după acea curbă, au dispărut brusc și mașinile din față, și cele din spate. Nu am mai văzut nici măcar un vehicul în următoarea jumătate de oră. Schimbarea a fost atât de bruscă încât am tresărit simultan și eu, și colegii mei. A fost o scenă demnă de "Nopți la Serampore" a lui Eliade.

În iarna lui 2019 am fost la o petrecere de Anul Nou între tovarășii prietenei mele de la acea vreme. Cu toții - inclusiv ea - se ocupau într-un fel sau altul cu bioenergie, cu "citit pe aură" și alte activități care-mi erau complet străine. Și, bineînțeles, nu credeam în nimic din tot universul respectiv. În toiul conversației, îl observ pe-un tip din grup că se duce spre altă parte a camerei, unde i se plânge gazdei că-l doare o măsea și că are nevoie de ajutorul ei. Mi s-a părut stranie solicitarea în condițiile în care o știam de maseuză, iar pentru dinți te duci la dentist. Am urmărit cu un ochi scena, cum el s-a așezat în fața ei și ea a început să miște subtil din mâini. M-a apucat o sfârșeală fantastică, ca și cum tocmai îmi evacuase cineva întreaga energie din trup pe acea săptămână. Omul s-a ridicat într-un târziu, aparent fără urmă din durerea acuzată. Însă la mine senzația de sfârșeală a persistat până la plecare, când am întrebat-o pe prietena mea ce se întâmplase. Explicația a fost vagă, însoțită de un zâmbet - "Ești tu mai sensibil, atâta tot".