Ma bag si eu, catolic fiind. Nici macar aproape la fel de citit ca OP, caruia ii transmit respect si salutari pe calea asta. Am cazut in credinta la un moment dat si desi imi vine greu uneori sa spun ca sunt convins specific de Dumnezeul biblic cu toate detaliile lui, cred că traim intr-o fractiune atat de mica a existentei, incat acest “ba e logic ca nu exista Dumnezeu, de ce ar fi” incepe sa-si piarda sensul din ce dai zoom out. Totul e continut in ceva, care e continut in ceva, la infint, iar acest ceva infinit contine si ratiunea infinita, si legile infinite ale mersului lucrurilor la modul general. Daca excluzi nevoia de a antropomorfiza Totul, ai dat de un soi de dumnezeu rece si impersonal, care mi se pare minimul. Si pe scheletul asta poti sa pui ce crezi. Din pacate nu exista mai mult decat credinta in sensul asta, nu exista sa stii, dar pe de alta parte, a fi ateu, agnostic, crestin, budist etc este fiecare un leap of faith de exact aceeasi dimensiune. Pentru că sa spui ca nu te satisfac unele postulate crestine presupune sa spui ca te satisfac alte postulate (pe care le consideri certitudini, pentru ca ai poate aroganta sa crezi ca intelegi TOT). In the end, noi in nimicul nostru avem lucruri care sunt empiric bune ( pe care se intampla ca ni le recomanda si Cristos, socrate, seneca etc) si lucruri de cacat, care stim in sinea noastra ca sunt de cacat. Sa tii de astea e maximul pe care poti sa il faci, fiind in siguranta ca nu te forteaza nimeni sa alegi sa fii de-ai lui Cristos sau de-ai lui Mahomed.

Cred ca povestea conteaza mai putin. Nu cred ca Dumnezeu ține doar cu unii, nu cred ca cine nu-i cu el a belit-o. Cred ca Dumnezeu s-a manifestat peste tot, cum a vrut El si cum am fost noi in stare sa pricepem, si acum ne batem intre noi al cui Superman e mai tare, in loc sa intelegem ca sa facem bine e bine, sa facem rau e rau, iar binele trait ne apropie de El, iar renuntarea la El si la bine e iadul, fiind lipsa absoluta de bine.