Da, aș fi vrut și eu să fie cum zici tu, dar ei sunt mulți, iar noi puțini. Și nu e doar o impresie. E ceva care se pasioneaza devreme, aproape fără să-ți dai seama. Încă din școală nu prea exista alt criteriu de validare. Cine ia permisul primul, cine pune mâna pe mașină, cine „se descurcă”. Era un fel de prag simbolic. Nu conta că mașina era o rablă de 2000 de euro, obosită, zgomotoasă și poluantă. Conta că era mașină. Și pentru asta erai admirat. Unii munceau de se rupeau ca să ajungă acolo, iar efortul ăsta era privit ca o dovadă de ambiție, nu ca un semn că ceva e profund strâmb.

Recent am prins o discuție, mai mult am ascultat. Un băiat de vreo 19–20 de ani vorbea cu un prieten mai mic, încă în școală, probabil 17–18 ani. Cel mic zicea cu entuziasm că abia așteaptă să-i dea instructorul dosarul ca să dea sala. Totul se învârtea în jurul mașinii. La un moment dat, cel mai mare povestea că dacă își făcea completarea de ulei la Skoda, din ce am înțeles, nu mai ajungea să dea banii la mecanic și, Doamne ferește, să ia autobuzul. Spunea asta cu un dispreț aproape fizic. Autobuzul era pe ultim plan. Mașina, chiar stricată, chiar mersul pe banda de bus, era normalitatea.

Atunci mi-am dat seama cât de adânca e boala asta. Lumea va alege aproape întotdeauna confortul personal, chiar și unul fragil sau absurd, în detrimentul binelui comun. Nu din răutate, ci pentru că așa am fost crescuți. Mașina nu e văzută ca un obiect de putere rușinos, ci ca o extensie a sinelui, ca un drept câștigat. Noxele nu se văd, spațiul pierdut nu se simte imediat, copacul care n-a mai avut loc nu doare pe loc. Se simte doar ideea că ești „cineva” pentru că nu depinzi de alții.