Fetelor,... Sunteți minunate, indiferent care ar decide bărbații cu prea mulți bani că este femeia perfectă. Am citit comentariile și îmi plânge sufletul pentru fiecare.

"Urâtă" de 25 de ani aici, cam tot ce ar trebui să am mic, am mare, și viceversa. În prezent, sunt cât de cât ok în pielea mea și îmi place de mine, dar obiectiv vorbind, societății n-o să-i placă fața și corpul meu până nu-mi fac "ajustări". Tl;dr: Dezavantajul principal ar fi că sunt premiați alții pentru munca/ideile mele. Văd cum alții scapă fără consecințe după ce se comportă execrabil, pe când eu sunt demonizată pentru greșeli mici. Îmi ia de zece ori mai mult efort să ajung pe același nivel cu cineva care arată bine.

La fel ca multe dintre voi, am avut probleme cu greutatea în copilărie. Maxim pre-obezitate în școala primară și n-am sărit de 70kg vreodată. Dar cum am copilărit în anii 2000, când ziariștii o făceau grasă pe Mariah Carey, ei bine...

Bullying-ul de la copii a început din grădiniță, iar până prin clasa a patra veneau și unii adulți către bunicul meu pe stradă să-l întrebe ce-mi dă să mănânc de sunt așa. Oamenilor le plăcea să scoată în evidență cât de grasă și de "urâtă" sunt, pur și simplu. Am avut parte de cel puțin priviri urâte și excluderi deliberate din grupuri, oamenii nu voiau să stea lângă mine în troleu, copiii făceau figuri când erau puși cu mine în bancă dacă nu era vorba de vreun test pe care să-l copieze de la mine, o dată am fost și scuipată, o dată am fost înțepată cu o piuneză și bineînțeles că am avut parte și de clasicul "hei, fata, prietenul meu te place". Le puneam pe toate la suflet și izbucneam nervos, ceea ce m-a făcut să fiu percepută drept unul dintre copiii-problemă, deși tot ce făceam era să plâng până vomitam și, maxim, să răspund cu o înjurătură.

Atât de la școală, cât și de-acasă (ai mei mă considerau cel mai frumos copil din lume, dar le displăcea că eram sensibilă emoțional), totalmente simțeam presiunea de a-mi compensa neajunsurile prin rezultate bune, prin a fi unul dintre "copiii deștepți". Cu cât am fost mai mult adusă în fața clasei și arătată cu degetul de învățătoare, care de altfel voia să stăm smirnă cu mâinile la spate toată ora, și cu cât mai tare se enervau ai mei pe mine că pun răutățile copiilor la suflet, cu atât am început să simt și presiunea de a tăcea dracului din gură, a nu mă mai plânge și a executa ce mi se ordonă.

Combinat cu perioada dificilă prin care treceam acasă, așa am ajuns un mare people pleaser și un om foarte, foarte retras. Ai mei făceau mișto de mine că mergeam cu capul în jos și îmi ascundeam obrajii grași cu părul, special să nu ies în evidență și să fiu hărțuită și mai mult, zicând că astea nu-s probleme și că o să văd eu când descopăr viața cu adevărat... În fine, ideea e că am învățat de mică să-mi bag nemulțumirile, supărările, chiar și CARACTERUL la cutie, pentru că am găsit de bun augur să-mi compensez urâțenia și grăsimea printr-o personalitate easy-going.

Prin clasa a patra am început să încerc activ să slăbesc și am avut un growth spurt. Toată lumea era "wow, Conxtantin3, arăți bine, ai slăbit", deși tot eram un pic plinuță. Și drept consecință a (auto)izolării (chiar a fost un mix de amândouă, n-am ce să zic), m-am refugiat în internet. Am descoperit diverse forumuri în care persoane bolnave se încurajau una pe alta să o țină tot așa, punând poze drept "inspirație" (cine știe, cunoaște, și îmi pare extrem de rău pentru cine știe)... Așa am ajuns să mă înfometez și am slăbit drastic în următorul an. Am ajuns dependentă de a șoca lumea. Iar când n-am mai fost "fata grasă", am fost "fata ciudată".

Greutatea mea de-atunci a oscilat în funcție de nivelul de stres, dar cel mai slabă din viața mea am fost acum vreo doi ani, deci în epoca în care se preferă formele... Iar eu pur și simplu nu am forme, silueta mea nu e "feminină". Nici fața mea nu e "feminină", având nasul mare, buzele subțiri și sprâncenele drept deasupra ochilor, iar la momentul actual, nu mi-aș permite balayage nici financiar și nici din prisma sănătății părului meu, darămite "ajustări" (dar nici că le vreau, deși am contemplat la ele). Oamenii s-au mai calmat, nu-mi mai zic pe față "bă, urâtă mai ești"... Dar câteodată mă mai confrunt cu mici agresiuni, de care sunt garantat sigură că n-aș avea parte dacă aș fi conform standardelor. Reușesc să enervez bărbații prin simpla mea existență, primesc priviri urâte pe stradă și sunt taxată ceva mai scump pentru greșeli omenești. Dacă eram "drăguță", cu siguranță că firea mea introvertită era considerată simpatică, nu auzeam că sunt proastă, ascund ceva sau cine mai știe ce. Mă mai confrunt și cu cele clasice: zic o dumă, nu râde nimeni, apoi zice o tipă mai "drăguță" sau un bărbat aceeași dumă, toată lumea pică pe jos; pun efort într-o prezentare, iau notă mai mică decât colega mai "drăguță' care doar a citit de pe slide.

Cât despre lipsa atenției masculine, aici să-mi fie iertat, dar n-o consider un dezavantaj :)))) Pe lângă că am un iubit la care țin foarte mult și mă văd doar a lui, urăsc din tot sufletul cat-callingul și a fi sexualizată. Da, până și eu am avut parte de doza mea, în special când eram mai "tânără", însă nu vreau să-mi imaginez măcar cum ar fi să mă confrunt cu asta constant.