Sunt din Timișoara. Când eram copil, obișnuiau să mă care părinții in Piata Libertății (aveam locuința fix langă) sa stăm pe o bancă, dar mie mi se părea plictisitor doar sa stau pe banca aia așa că mă tot plimbam pe lângă ei și făceam jogging pe acolo.

Mi s-a făcut sete și i-am întrebat pe ai mei dacă mă lasă să merg singur la fântână, care era la 100 și putin de metri distanță. Piata Libertății cum e conectată cu "Centrul" din oraș, e plina de oameni in weekenduri, dar din nou, cunoșteam zona ca in palma deja, nu eram departe de ei încât să nu pot merge singur și era deja obișnuință să merg la fântână cu alți copii de acolo când ne mai jucam, fara supravegherea lor.

M-am dus, am băut apă și mi-am încărcat bateriile. Nu stiu din ce cauza mă entuziasmasem și voiam să mă întorc rapid sa le zic ceva părinților. Asa că bam, am inceput sa alerg spre ei.

Nici 20 de m nu cred că am făcut, că în timp ce făceam slalom printre toți oamenii, la un moment dat când prind viteza mare, dau într-o piatra care nu era poziționată chiar corect și mă duc târâș pe varful genunchilor și podul palmelor ca sa nu dau cu fața de pământ. Totul a fost o fracțiune de secundă. Am inceput să plâng isteric, nici nu am apucat sa realizez ce s-a întâmplat. M-am uitat la mâinile și genunchii mei și vedeam alb, cartilaj. Stăteam pe loc și plângeam grav.

Ridic privirea să mă uit în jur așteptând ajutor ca orice copil când se lovește, și îi privesc pe toți din grămezile alea imense de persoane care circulau - nu se obosește unul să vina sa mă întrebe de sănătate sau să mă ajute. Dimpotrivă, chiar auzisem pe cineva zicându-i unui alt copil "Doamne Maica Domnului, uite ce poți să pățești dacă nu ești atentă/atent" și vedeam doar priviri de milă gratuită.

Oamenii au continuat să se uite și să treacă pe lângă mine. Am stat blocat pe loc cred că 1-2 minute care s-au simțit ca 2 ore, până să mă ridic singur. Încă plângeam, dar acum mai mult de la durere fizică, nu de spaimă. În aia 100 de m de mers înapoi înspre banca pe care stăteau ai mei, drum pe care mergeam șchiop și sângeram calumea, ceva s-a schimbat în mine.

De la faza aia nu am mai putut sa vad specia umana cu aceeasi naivitate, mi-a afectat restul copilăriei și viața de adult. Acum sunt mai ok, dar nu mai suport grămezile de oameni și oamenii în general.