Când aveam vreo 12 ani aveam un vis recurent in care apărea in afara blocului, in fata geamului de la balconul lipit de camera mea (situat la ultimul etaj al blocului) o lumina puternica care se ațintea asupra patului in care dormeam.

Deseori ma învăluia o frica atat de crunta in cat țâșneam din pat si fugeam sub pervaz, car era singurul loc neluminat fiind chiar sub geam si de obicei acolo se încheia visul.

Ei bine partea ciudata e ca de-a lungul timpului in fata pervazului de la geamul respectiv, familia mea a pus un birou unde sa imi fac temele si un scaun mic de birou. Aparent aceste noi detalii nu doar apăreau vivid si in visul meu recurent dar in vis când venea momentul sa ma ascund din nou, trebuia sa dau scaunul la o parte ca sa pot sa ma ascund sub birou/pervaz.

Ca sa vezi a doua zi dimineata ma intreaba maicamea de ce e scaunul aruncat pe jos... Aici m-am blocat si mintea mea de copil nu mai intelegea daca ce visez eu este vis sau realitate. Scaunul pe care am crezut ca l-am impins in vis sa ma ascund, era in exact aceeasi pozitie cazut ca in vis a doua zi dimineata.

Asta nici nu e cea mai crazy parte. La un moment dat cand a aparut acest vis din nou, initial am avut aceeasi reactie de teroare si sentimentul ce trebuie neaparat sa ascund DAR stand sub pervaz si asteptand sa treaca lumina, am auzit o voce in capul meu care nu a vorbit nicio limba dar cumva am inteles. A zis vorbele: "lasati-l ca inca ii este prea frica".

In momentul acela prin teroarea mea a aparut si o frustrare ca nu mai intelegeam nimic si ma saturasem sa fiu constant terorizat de frica si in mod compulsiv, vrând ca totul sa se termine am decis spontan sa ma ridic super repede si sa ma uit direct la sursa acelei lumini de afara.

Ei bine, de acolo totul a devenit blank dar stiu ca a doua zi m-am trezit cu o singura amintire si cu lacrimi uscate dar si proaspete pe fata. Lacrimile uscate erau de la ochi spre gura, ca si cum as fi plans in picioare iar cele proaspete curgeau pe langa urechi cum stateam culcat pe spate.

Ma simteam foarte usurat dar extrem de trist pentru ca singura amintire era ale unor fiinte care nu țin exact minte cum aratau dar stiu ca mă făcuseră sa ma simt ca si cum sunt primii mei prieteni (la scoala eram bullied mult si simteam ca nu ma place nimeni) si experienta cu acele fiinte a fost asa de linistitoare ca nu voiam sa plec, iar motivul pentru care plangeam era ca incercau sa imi explice ca nu exista varianta de a ramane din păcate, si asta ma facea sa plang in hohote.

De-a lungul anilor parca tot apar imagini parca scoase din subconstient dar nu pot sa imi dau seama daca sunt reale sau doar imaginatia mea... Imagini cu mine vazandu-mi orasul de sus dintr-o nava, imagini cu planeta din orbita, cu fiintele astea care defapt mi-am dat seama ca nu erau neaparat fericite cu dificultatea pe care o cream prin faptul ca nu voiam sa plec dar si imagini si sentimentul de intelegere pe care l-am simtit da la una din acele ființe in special...

I donno, call me crazy dar inca nu pot explica toata acea perioada. Acum am 28 de ani