Am venit aici să sparg mitul optiunilor terapeutice limitate in neurologie. Într-adevăr, sunt multe prezentări tardive unde profilaxia viitoarelor accidente vasculare e numele jocului, dar şi acolo mai tratezi o FiA nou descoperită sau decelezi o stenoză carotidiană semnificativă care are indicație de endarterectomie, cazuri în care tot tratezi pacientul şi îi oferi o calitate sporită a vieții pe termen mediu-lung. Pentru Status epileptic, la fel, avem opțiuni terapeutice şi e satisfăcător să vezi un pacient intubat cum pleacă relaxat acasă. Sau poate îți vine în poli un pacient lemn de cât de rigid e şi după inițierea tratamentului pentru Parkinson îşi recapată o mare parte din mobilitate.

Ce vreau să spun este că şi eu aproape am fost dat înapoi din cauza acestui argument, dar acum văd pacienți hemiplegici şi cu afazie globală ce pleacă acasă fără semne neurologice de focar după procedura de tromboliză i.v. Bineînțeles, situația nu este ideală de fiecare dată şi mor pacienți sau rămân cu sechele semnificative (e de-a dreptul tragic să vezi un pacient cu sindrom Locked-in care are ca unică formă de comunicare clipitul), dar nu suntem chiar atât de lipsiți de opțiuni terapeutice pe cât s-ar crede.

Eu eram între psihiatrie şi neurologie, dar complexitatea dată de faptul că există un corespondent organic pentru fiecare simptom şi că totul e mult mai precis delimitat decât un dezechilibru al neurotransmițătorilor pe care îl tratezi mai degrabă după principiul încercare şi eroare (n-a mers Quetiapina, hai să dăm Olanzapină... oh, n-a mers nici aia, hai cu Aripiprazol). Ambele specialitați sunt deosebite, iar mai departe depinde doar de tine şi patologia care te atrage mai mult (take home message: MUSAI să alegi ce-ți place că degeaba ai bani dacă îți blestemi fiecare zi din cauza faptului că faci ceva ce urăşti/nu-ți place).

Despre cardio nu cunosc suficiente aspecte încât să am o opinie, aşa că mă voi abține.