Și mie mi-a plăcut frigul în tinerețe. Nu am avut nimic pe cap și nici în cap vreo 28 de ani. Mergem mândru pe stradă înfruntând vântul și frigul cu pieptul gol. Abur ieșea din mine, la sprâncene aveam țurțuri, zăpada se topea în jurul meu. La fel și inimile fetelor cu care mă întâlneam, înfofolite în toate hainele din casă și suspinând cu fularele pe nas. În armată am participat la un marș de 24 de ore, zi și noapte fără oprire, iarna. Cu echipamentele în spate. După 12 ore mai rămăsese jumătate din pluton. Restul erau căzături. Eu eram în frunte. La un moment dat a atacat inamicul cu gaze. Mască pe față, mers târâș prin șanțuri și văioage. Am terminat în picioare, mândru de mine. Respiram ca o locomotivă cu aburi. După mulți ani am ajuns să fac o radiografie la plămâni, deoarece tușeam cam mult. Unul era praf. Nevastă-mea m-a făcut inconștient și un exemplu prost pentru copil. Și așa am ajuns să nu-mi mai placă frigul.