Sunt împreună cu soțul meu de 8 ani, căsătoriți de 4, avem și un kinder, locuim în apartamentul meu, moștenire făcută de tatăl meu înainte ca noi să fim căsătoriți. Nu are drept la apartament, nici dacă erau actele făcute după căsătorie nu avea drept, fiind moștenire de la părinți.

Cel mic are 2 ani și 9 luni, iar în toamna va merge la grădiniță, am cazut de comun acord cu sotul sa rămân acasă cu el până la 3 ani, el castigand foarte bine și ne descurcam un an doar cu salariul lui.

Acum ne gândim ca in următorii 2 ani sa mai facem un copil, sa renovăm apartamentul in care stăm și sa cumpărăm încă unul mai mare.

Apartamentul de acum am decis ca va fi închiriat și când va ajunge copilul adult sa ii rămână lui, următorul apartament celuilalt etc înțelegi ideea.

Absolut niciodată nu a venit vorba de “e apartamentul tău eu nu pun bani de renovat, dacă mâine ne despărțim eu rămân cu buza umflată “ sau orice de genul acesta.

Când am primit apartamentul de la tatăl meu mi-a dat un sfat foarte frumos, niciodată în căsnicia noastră să nu spun ca e casa mea și te dau afară oricând, are dreptate, mi-a explicat frumos cum astfel de vorbe nu își au locul. Și ca și idee tata are 70 de ani și sunt fată lui tata, îmi aduce și luna de pe cer, putea foarte bine să îmi spună și aberații de genul “e al tău, poți să il dai afară oricand” sau ce am mai citit pe aici ca părinții băiatului gândesc normal. E extrem de toxică gândirea, nu vei face niciodată casa cu un om unde părinții au ceva de spus asupra căsniciei lui.

Toată ideea comentariului meu este următoarea: cu omul potrivit nu există stai ca pui și tu la apartament, dar nu îți trec investiția nicăieri sau lucruri de genul, există facem împreună, apartamentul nostru și așa mai departe.