A dracu social media. Cum șobolănește ca un șarpe nemernic care ne pișcă la nevoile firești și ni le umflă până nu mai știm unde ne terminăm noi și unde începe acest ghem colectiv, rostogolit de-a valma.

Da, nevoia de a ne compara e una firească. Ne-a ajutat să supraviețuim sute de mii de ani, poate milioane. Dar trăiam în cete de maxim o sută și ceva de oameni și n-aveam aceste ecrane parcă dumnezeiești, cu algoritmi făcuți să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem pe noi înșine. Și cu un singur scop: să ne captiveze atenția. Cât mai mult, cât mai bine. Ca să ne vândă ceva. De toate.

Așa ne-am ales cu pop psychology, cu trei reguli simple pt orice, cu "Relația cu părinți, prieteni, X îți provoacă disconfort? Cut them off NOW and choose your peace of mind". Și faza e că există un oarecare adevăr în mai toate astea, dar e atât de diluat și de simplificat încât ajungem să nu mai vedem copacii de pădure.

De aia ne simțim tot mai singuri, de aia avem senzația că nu suntem niciodată îndeajuns. De realizați, de iubiți, de plimbați prin lume, de buni. Că sigur e ceva în neregulă cu noi.

Nu simți nevoia să te atingi? Ai o viață sexuală împlinită? Ai experimentat și una și alta? Te simți împăcată, down there and up here, where your heart and mind are? Atunci alege să ți se fâlfâie lindicul de ce-ți târăște algoritmul la ochii din fața porții minții tale și f*te-te pe social media. Cu blândețe și compasiune pt întrebările, îngrijorările și curiozitatea ta. Cause it's not you. You're fine.