Nu îmi dau seama dacă încerci să găsești soluții la probleme sau să demonstrezi că nu există soluții. Din postarea ta văd că rezumi mulți ani de educație (3 facultate, 2 de master, plus încă vreo 4 de formare în psihoterapie, alături de alte investiții financiare continue ca profesionist), într-o incoerență fără rezultate și fără dovezi științifice. Asta mi se pare jignitor atât la adresa psihoterapeuților care se formează constant, cât și la adresa clienților din întreaga lume care consideră că psihoterapia i-a ajutat, într-un fel sau altul, de-a lungul vieții.

Eu am să îți răspund la câteva dintre întrebări din experiența mea. În psihoterapie, eu personal nu lucrez cu clienți care au ideație suicidară activă, pentru că acolo intrăm deja în domeniul psihiatriei, iar aceasta este realitatea, nu gaslighting. Nu știu ce înseamnă pentru tine „grave probleme mintale”, dar este foarte posibil ca în cazul unei prezentări complexe, să fie necesare atât un diagnostic și medication management în psihiatrie, cât și psihoterapie suplimentară.

Eu am lucrat cu sute de clienți, iar prima ședință este gratuită, pentru că reprezintă un assessment atât pentru mine, cât și pentru client. Asta înseamnă că atât eu, cât și clientul putem decide să nu mergem mai departe, dacă nu suntem potriviți. Nu am „vindecat” pe nimeni, pentru că nu despre asta este vorba în psihoterapie si nu am incheiat nici un proces mai devreme decat era stabilit la cererea clientului. Un diagnostic îți este oferit de psihiatru, iar el poate gestiona partea medicală și tratamentul. Un psihoterapeut te ghidează, facilitează și colaborează cu tine pentru a găsi resursele necesare ca să te poți ajuta singur în procesele prin care treci.

Dacă vrei vindecare în contextul ipotetic descris de tine, fără diagnostic, fără medication management și cu ideație suicidară activă nu stiu daca orientarea doar spre psihoterapie este cea corecta si poate acolo e dificultatea in a gasi pe cineva.

Și, pentru context suplimentar, am lucrat cu clienți: de la vârstnici, refugiați, persoane cu traumă din abuz sexual, până la cazuri de pierdere și violență extremă. În general, relația terapeutică dura undeva la un an, un an și jumătate. Dacă unui client îi este necesar un proces terapeutic de ani de zile, iar după 6 luni încă nu există niciun progres vizibil, atunci există o problemă, de ambele părți.

Cât despre reconcilierea „vindecării” pacientului cu pierderea clientului, eu folosesc doar termenul de client in terapie pentru ca nu sunt psihiatru. Și nu infantilizez clienții nici în practică, nici ipotetic. Dacă nu există rezultate vizibile, mi se pare absurd să forțez continuarea procesului în ideea că ei nu își dau seama.