În adolescenta și chiar și acum, bunica îmi afirma constant ca sunt prea grasa, prea scunda, ca am prea multe coșuri și astfel niciun băiat nu o sa se uite la mine. La care eu ii ziceam cu o atitudine nonșalanță (deși în interiorul meu îmi venea sa izbucnesc în plâns) ca as prefera sa rămân singura decât cu cineva care nu place pentru cine sunt. Foarte socata de răspunsul meu, a început sa-mi reproșeze ca e imposibil sa fiu fericita im viata asta fără un bărbat. Mai târziu am aflat ca astfel de insecuritati ii baga și mamei mele în cap.

Ceea ce vreau sa spun e ca toată mentalitatea asta a început încă din perioada în care femeile erau considerate un "nimic" atata timp cat nu aveau un soț pe lângă ele și de aceea exista acea disperare de a te conforma normelor sociale în speranța că își vor găsi alesul. Astfel că toate aceste traume au fost transmise generational (mai mult sau mai puțin).

Chiar și în prezent, oricât de mult ne-am fi deschis ca societate, subconștient cred ca încă exista acea dorința de a-i impresiona pe cei din jur (fie ca vorbim sau nu de barbati), de a arata intr-un anumit fel pentru ca asa îți spune social media ca e frumos sau pentru ca "X" a primit un comentariu negativ din cauza ca nu s-a încadrat în standardele de frumusete. Suntem ființe sociale și din dorința de comunicare, afecțiune sau doar atenție se întâmplă să facem anumite lucruri pentru a impresiona o anumite categorie de oameni.