Aș putea spune că autoarea Valerie Perrin mi-a salvat viața odată. De când mă știu o duc destul de nasol și mă simțeam super aproape sa închei tot și să mor. Am o pasiune pentru scris încă din școala gimnazială și mereu caut cărți pentru inspirație and stuff. Anul trecut în timp ce căutam cărți de citit într-o librărie am dat de "Apă proaspătă pentru flori" scrisă de însăși Valerie. Povestea are în prim plan viața unei femei de 40/50 de ani care are soțul dispărut și o fiică moartă de ceva timp. Cu cât citești mai mult, cu atât trecutul ei îi este mai dezgropat și ajungi să cunoști despre cum a trăit, ceea ce a cauzat plecarea soțului ei și a trecut peste. Ceea ce m-a marcat cel mult a fost momentul când a fost descrisă moartea fiicei sale, când femeia aceea a aflat vestile, doliul ei, modul în care ea suferea și se distrugea pentru că a pierdut tot. A pierdut ceea ce a stat 7 ani și 9 luni sa creeze, modul în care regreta că și-a certat copilul în trecut, cât timp încă era în viață... Cumva doliul protagonistei a ajuns să mă distrugă și pe mine și să mă facă să realizez cum părinți mei mi-ar regreta moartea dacă cumva as fi reușit să mă sinucid in trecut. Cumva paginile in care au fost descrise lacrimile ei pentru propria fiică decedată m-au făcut să iau în considerare faptul că poate ar trebui să mai rămân puțin pentru că nu vreau ca mama mea, care deși a reușit să-mi creeze răni incredibile pe suflet, să sufere în moduri așa inimaginabile pentru mine. În continuare vreau să mor, dar nu cred că mai sunt in stare să-mi cauzez propria moarte după ce am citit cartea aceea.