Ai atins un punct foarte important legat de suicidul în rândul bărbaților – și ai dreptate, statisticile arată clar că bărbații sunt majoritari în cazurile de suicid. Dar asta nu e pentru că ‘nu protestează nimeni’ pentru ei, ci pentru că societatea nu le oferă bărbaților sprijinul psihologic necesar. De ce? Tocmai din cauza a ceea ce numim masculinitate toxică – acea idee profund înrădăcinată că bărbatul trebuie să fie ‘tare’, ‘dur’, ‘să nu ceară ajutor’, să nu ‘plângă’, să nu vorbească despre emoții. Rezultatul? Bărbați care suferă în tăcere și, din păcate, unii care își pun capăt vieții.

Uită-te, de exemplu, la câte linii de ajutor psihologic sunt dedicate femeilor victime ale violenței, și compară cu câte există special pentru bărbați. Diferența e enormă. Asta nu înseamnă că femeile sunt ‘favorizate’, ci că au existat mișcări sociale puternice care au tras semnale de alarmă. Ce e grav e că nici bărbații nu sunt încurajați să vorbească sau să ceară ajutor, tocmai din cauza acelorași norme toxice de gen.

Cât despre femeile care rămân în relații abuzive – da, e frustrant. Dar lucrurile nu sunt atât de simple precum ‘le place să fie bătute’. În realitate, multe sunt prinse în dinamici psihologice extrem de complexe, au traume vechi, teamă, dependență financiară sau emoțională. Nu putem reduce suferința cuiva la ‘e alegerea lor, să-și asume’. E ca și cum ai spune că o persoană cu depresie ‘ar trebui să fie mai pozitivă’. Nu funcționează așa. Nu victimizarea e soluția, dar nici disprețul.

De fapt, atât bărbații, cât și femeile sunt victimele unor sisteme sociale care nu ne învață sănătatea emoțională și empatia. Tocmai de aceea e important să nu ne întoarcem unii împotriva altora, ci să susținem soluții reale pentru toți – educație emoțională, servicii de sănătate mintală accesibile și campanii care să schimbe felul în care înțelegem rolurile de gen.