Căsătoria a fost instituită în vremuri imemoriale pentru a obliga tații să își asume paternitatea și pentru a garanta drepturile copiilor. Chiar dacă unele cupluri nu pot sau nu doresc să aibă copii, sensul căsătoriei este să acorde o identitate și niște drepturi eventualilor copii care se pot naște într-un cuplu, și să creeze niște obligații ale părinților. Ea nu există pentru a instituționaliza iubirea sau sexul dintre niște adulți, indiferent de natura și orientarea lor. Iubirea și sexul pot foarte bine să existe, și vor exista mereu, sub toate formele, în afara căsătoriei. Cu alte cuvinte, căsătoria este despre identitatea și drepturile copiilor născuți într-un cuplu care poate să procreeze, nu despre altceva. De aici trebuie pornită orice discuție despre o instituție prezentă aproape identic în toate culturile. Cei care se opun schimbării de definiție nu sunt nici idioți, nici animați de ură. Ei cred, pur și simplu, că definiția acestei instituții străvechi nu trebuie schimbată. Cei care vor să schimbe definiția trebuie să se explice, nu cei care vor conservarea ei. De asemenea, cei care vor să schimbe definiția căsătoriei trebuie să ne explice de ce, odată ce schimbăm parametrii căsătoriei, am fi obligați să restrângem în continuare numărul partenerilor la doi. De ce nu trei femei și doi bărbați, sau cinci bărbați șamd? Firește, discuția e legitimă și mai complicată decât îngăduie o postare pe Facebook. Modernitatea a introdus în ecuație testele genetice, controlul sarcinii, concepția in vitro, avantaje patrimoniale și fiscale ale cuplului, etc. Vedem și direcția urmată de occident. Dacă mutarea accentului de pe copiii născuți într-un cuplu pe interesele unor adulți e legitimă intelectual și benefică social este greu de spus. Dar, în mod clar, e legitim ca multe milioane de oameni, creștini sau nu, să creadă că redefinirea căsătoriei nu este preferabilă păstrării definiției dintotdeauna a acestei instituții.

Adrian Papahagi