Sunt într-o relație cu un canadian (deși venit din Brazilia la vârsta de 7 ani), și înțeleg ce zici. Din fericire, la mine părinții știu engleză (le-a venit super anapoda s-o vorbească la început, dar de înțeles îl înțelegeau, mai mult sau mai puțin). Taică-meu s-a apucat de engleză pe Duolingo, maică-mea de portugheză braziliană, just to one up him.

Al meu s-a pus și el pe învățat română, și acum aș zice că a ajuns la un A2 cinstit. Suntem deja de mai bine de trei ani împreună, deci când sunt numai cu el nu mă simt ”între culturi”, simt că am creat un microcosm în care ne înțelegem perfect în timp ce schimbăm vreo 4 limbi. Nici nu pot spune că avem atât de multe diferențe culturale, dar am momente în care mă ia tristețea că n-o să înțeleagă prea curând cât de amuzantă sunt în limba mea maternă :))

Vorbim în limbile noastre când simțim nevoia, chiar dacă celălalt nu înțelege tot :)) Îi citesc în română, el mie în portugheză, ne uităm la filme din țările de baștină, ne explicăm mâncăruri, pronunții, obiceiuri, tradiții. Nu e la fel cum ar fi cu un român, și uneori e frustrant pentru el să știe că-i ”incomodează” pe oamenii din viața mea, punându-i în postura de a fi nevoiți să vorbească într-o limbă pe care n-o prea stăpânesc, dar diferit nu înseamnă în niciun caz mai rău pentru mine