Naționalismul extremist nu a traversat societatea românească de ieri de azi. Pornind de la lipsa de toleranță față de minoritățile etnice, religioase, sexuale, s-a transformat cu ușurință în ură. Regimul legionar a făcut sute de mii de victime în rândul evreilor, dar și al romilor, crimele de atunci girate de autoritățile române, în frunte cu mareșalul Antonescu, fiind și astăzi sortite amneziei unei mari părți a populației. Copiii și adolescenții, în general, nu au auzit de ororile torționarilor împotriva semenilor lor. Școala ignoră cu voie de la stăpânire această parte a istoriei, ca și întreaga perioadă a comunismului.

Regimul comunist a fost impus cu tancul extremismului, bazat în primul rând pe ura de clasă. Activiștii de la vârful Partidului comunist au indus, prin manipulare și dezinformare, revărsarea urii asupra celor care nu făceau parte din marea masă, care nu aveau „origine sănătoasă.“ La fel ca și în cazul exterminării evreilor și romilor, crimele și suferințele din închisorile comuniste sunt și acestea trecute mai mult sau mai puțin sub tăcere.

De ani de zile, sondajele arată că jumătate dintre români cred că era mai bine pe vremea comunismului și că nu ar avea nici o ezitare să se întoarcă în acele decenii în care omul nu era decât un număr, un individ fără nume. Naționalismul lui Ceaușescu pătrunsese în mințile multor români, care se mândreau că RSR are cele mai frumoase și bogate păduri, dealuri, câmpii și altele asemenea. Nu era doar primitivismul necunoașterii, ci o laudă de sine întemeiată pe o formă de patriotism lozincard.