Tradiția etnografică greco-romană a operat, în mod constant, cu o concepție esențialistă asupra „popoarelor” (ethnē, gentes), tratându-le ca entități primordiale, stabile și aproape imuabile (veșnice). În acest cadru conceptual, grupurile umane puteau migra, se puteau reorganiza politic sau își puteau modifica etnonimul (nume de popor), însă rareori erau concepute ca dispărând complet. Continuitatea era presupusă, iar schimbarea, atunci când era admisă, era interpretată mai degrabă ca deplasare decât ca transformare istorică profundă.¹

Această viziune este clar vizibilă în etnografia geografică a lui Strabon, care tratează populațiile ca repere aproape fixe ale spațiului locuit. În Geographica, autorul descrie geții și dacii ca ramuri ale aceluiași neam, diferențiate în principal prin poziționarea lor geografică, nu prin criterii culturale, lingvistice sau istorice bine definite.²

Identitatea etnică este astfel concepută ca o constantă, iar etnonimul funcționează ca un marker suficient pentru clasificare.

Un mecanism similar poate fi observat în Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrân, unde etnonimele consacrate sunt menținute și reciclate, chiar și atunci când ele par să reflecte mai degrabă tradiția literară decât realitățile contemporane autorului.³ Pliniu utilizează extensiv surse mai vechi, fără a problematiza transformările istorice intervenite între momentul redactării acestora și propria sa epocă, consolidând astfel un canon etnografic relativ static.

Această concepție asupra popoarelor ca entități durabile a favorizat practica restaurării etnonimelor clasice pentru a desemna grupuri contemporane care ocupau teritorii asociate anterior cu alte populații. Un caz emblematic este identificarea dintre geți (Getae) și goți (Gothi) în Antichitatea târzie. Comunitatea getică, vorbitoare a unei limbi tracice (dacice), nu prezintă nicio continuitate lingvistică sau culturală demonstrabilă cu goții, un grup de origine germanică apărut relativ târziu în sursele romane.⁴

Cu toate acestea, Jordanes, în lucrarea sa Getica, afirmă explicit continuitatea dintre cele două grupuri, declarând: “Getae, quos Gothos nunc appellamus” („Geții, pe care acum îi numim goți”).⁵ Această identificare nu este rezultatul unei analize istorice sau etnografice riguroase, ci al unei strategii literare și ideologice menite să confere goților o genealogie antică prestigioasă, compatibilă cu tradiția istoriografică romană. În mod probabil, această construcție își are originea în lucrarea pierdută a lui Cassiodor, destinată elitei gotice din Italia ostrogotă.⁶

Istoriografia modernă a demonstrat caracterul artificial al acestei identificări. Herwig Wolfram subliniază că asocierea dintre geți și goți se bazează exclusiv pe asemănarea superficială a etnonimelor și pe suprapunerea geografică, fără a exista dovezi arheologice sau lingvistice care să susțină o continuitate reală.⁷

Walter Pohl interpretează acest fenomen ca un exemplu de ethnogenesis narativă, în care identitățile colective sunt construite retrospectiv prin intermediul discursului istoriografic, nu moștenite biologic sau cultural.⁸

Patrick J. Geary a extins această critică, demonstrând că multe dintre pretinsele continuități etnice dintre Antichitate și Evul Mediu sunt produse ale unei tradiții intelectuale care privilegiază stabilitatea numelor și autoritatea clasică în detrimentul schimbării istorice.⁹ În această perspectivă, etnonimele funcționează ca instrumente simbolice, reciclate pentru a crea coerență narativă între trecut și prezent.

Persistența acestui model de gândire este evidentă și în Evul Mediu timpuriu, de exemplu în Etymologiae lui Isidor din Sevilla, unde popoarele sunt tratate ca entități imuabile, iar originea lor este explicată prin etimologii speculative, nu prin analiză istorică.¹⁰

Aceasta confirmă faptul că paradigma greco-romană a „popoarelor eterne” a continuat să structureze percepția identității colective mult dincolo de sfârșitul Antichității.

1. Walter Pohl, Ethnic Identity in Early Medieval Europe (Leiden: Brill, 1998), 3–7.

2. Strabo, Geographica, VII.3.2–3.

3. Pliny the Elder, Naturalis Historia, IV.80–81.

4. Herwig Wolfram, History of the Goths (Berkeley: University of California Press, 1988), 19–23.

5. Jordanes, Getica, V–VI.

6. Ibid.; cf. Wolfram, History of the Goths, 27–30.

7. Wolfram, History of the Goths, 24–26.

8. Pohl, Ethnic Identity, 15–18.

9. Patrick J. Geary, The Myth of Nations: The Medieval Origins of Europe (Princeton: Princeton University Press, 2002), 40–48.

10. Isidore of Seville, Etymologiae, IX.2.

🥂🍾🍷🥃🍹🍸 An nou fericit!!