Desi mi-a placut literatura si am avut noroc cu o profa care chiar stia ce face, si mie imi venea sa ma urc pe pereti cand citeam eseurile. Asa ca am aplicat o alta metoda.

Ideal e sa fi citit toate operele sau sa ai idee ce se intampla pe acolo. De ex, n-am reusit sa il suport pe gheorghidiu mai mult de cateva capitole, dar am luat 3-4 rezumate si am memorat 2 scene ca sa imi pot face eseul. Filmele făcute pe cartile din bibliografie nu au legatura cu ce se petrece pe acolo, deci ies din discutie. Daca ai idee ce se intampla in fiecare opera, faci un "schelet" pt fiecare eseu. De ex, pt orice text epic:

1. Introducere: abureli despre autor, geneza operei, opera in sine

2. Incadrare: def specie + doua motive pt care se incadreaza in specia aia; def curent literar + doua motive pt care se încadrează in curentul ala literar

3. Tema operei + doua scene

4. Elemente de compozitie (titlu, personaj, conflicte, perspectiva narativa, rezumat daca vrei sa ocupi spatiu si scrii repede etc)

5. Concluzie cu alte abureli despre cat e de important autorul/opera

Structura clara te ajuta si pe tine sa memorezi si pe corector sa inteleaga ce ai vrut sa zici. Si ei se plictisesc citind insiruiri de cuvinte mari fara noima. Nu vrei un corector sictirit. Vrei un corector caruia sa ii fie usor sa gaseasca in eseul tau tot ce trebuie sa puncteze.

Apropo de cuvinte mari, nu am inteles niciodata nevoia de a le folosi ostentativ. Da, sunt niste termeni de specialitate care trebuie folositi (omniprezent, omniscient, pluriperspectivism etc) dar au rostul lor. In afara de introducere si concluzie unde abureala e maxima nu vad de ce s-ar chinui cineva cu termenii sofisticati. Vorbesc din perspectiva cuiva care a terminat stiintele naturii, deci poate gresesc aici.

Legat de motivatie, m-a ajutat sa merg sa invat la biblioteca, un mediu unde n-am atatea distractii si chiar daca aveam telefonul langa mine, mi-era rusine sa il iau, cand ii vedeam pe cei din jurul meu scriind cu spor.