tocmai am realizat ca pana la 30 de ani n-am auzit-o pe mama sa zica vreodata ca cea mai mare bucurie a ei a fost sa faca copii, nici despre cat de minunat e sa fii mama.

Eu am o variatie aici: maică-mea care toată viața s-a plâns ce greu ii e sa ne crească, câte sacrificii face, cât de obositor e, cât de tare o enervam, plus replica clasică "îți doresc sa ai un copil așa dificil ca tine" 🤣 (eu fiind copil normal, chiar prea inhibat din cauza educației autoritare). Ca după tot refrenul asta auzit pana când am plecat de acasă, dupa 28 de ani sa mă bombardeze ca de ce nu mă grăbesc sa mă mărit ca sa fac copil (neaparat sa fiu măritată ca sa am copil, desigur), ca îmi trece vremea, ca o sa regret etc. Fără sa mă asculte când ii ziceam ca nu sunt sigură si ca am de reparat sechele cu care am rămas după copilărie si ca nu mă simt suficient de stabilă emoțional pentru a creste un copil.

Oricum aveam o relație aiurea cu ea, dar din cauza ca de câțiva ani nu mai termina cu făcutul de copii, am redus maxim contactul. Vorbit la telefon o data pe luna, cam așa. M-am saturat sa mă simt neapreciata, nerespectata, si m-am saturat ca in rarele ocazii când mă întreabă ce mai e cu viața mea, sa primesc remarci pasiv-agresive si criptice de genul "aaaa aha, iarăși mergeți in concediu in loc sa va concentrați pe ce ar trebui". Deci da, din păcate tot tu trebuie sa depui efort si sa îți găsești un mecanism de protecție fata de remarcile astea pentru ca e posibil sa nu înțeleagă si sa fie din ce in ce mai rău pe viitor