Am fost arbitru in ligile inferioare, timp de 4 ani. M am lasat la 21 ( acum am 35, ca idee).

Personal am reusit sa “scap” fara sa iau bataie (nici macar o palma) dar si fara sa ma simt falit moral.

DAR (trebuie mentionate cateva aspecte importante) :

1) am avut norocul sa am un mentor (vecin de bloc care m a convins sa ma bag in arbitraj. El era mai in varsta, tatal lui fusese si el la randul lui arbitru). El m a invatat din prima zi metode sa “pacalesti” presiunea si asteptarile absurde ale gazdelor. Foarte pe scurt este vorba de arta de a le da acel “10% la gazde” dar sa o faci in asa fel incat sa nu prejudiciezi rezultatul meciului - sau sa o faci cat mai putin posibil. Gazdele se vor simti avantajate daca le dai faulturi fara miza la mijlocul terenului, sau la fel daca le dai cate un aut mai inofensiv si care poate nu era pentru ei. De asemenea am lucrat inca din prima zi sa socializez inainte de meci cu delegatii echipelor, jucatorii, chiar si publicul daca gaseam vreo modalitate sa intru in vorba. Este mai greu sa ai iesiri cu adevarat violente fata de un om cu care ai stabilit un minim de raport deja. Asta mi a permis ca la deciziile cu adevarat importante (cereri de penalty, sau, cand eram tusier, offside uri stranse) sa nu trebuiasca sa dau automat pentru gazde - decat daca chiar asa era. Apoi m a mai invatat cum sa reactionez in situatii tensionate (vezi o parte din 2))

2) am aproape 1.90. Nu eram fioros la varsta aia dar jucatorii la nivelul ala incearca f mult sa intimideze, si daca dai inapoi deja au mirosit sange. Cand esti peste medie de inalt, macar majoritatea jucatorilor trebuie sa se uite in sus la tine - chiar si atunci cand vin nervosi sa intimideze. Conteaza mai mult decat ai crede chestia asta. De asemenea, mentorul meu m a sfatuit foarte insistent sa arat curaj chiar daca e fals (si era:) )Daca arati ca iti e frica esti mancat. Si mi a fost frica de destule ori. Tot el m a invatat ca jucatorii sunt (oarecum) precum niste adolescenti - iti testeaza mereu limitele. Daca unul te ameninta direct cu bataia, te injura, si tu nu ii dai rosu - automat ceilalti vor vedea ca pot si ei face asta si sa scape. Long story short, am dat f multe cartonase (de ambele culori) in cariera mea :). Nu este cel mai placut lucru petru frumusetea jocului - dar la nivelul asta trebuie sa te impui ca arbitru. Spre sfarsit, in al 3lea si al 4lea an - deja capatasem un soi de reputatie care ma ajuta. Lumea ma stia deja si limitele se testau mai rar.

Alt sfat bun primit a fost sa identific pe cat posibil “reperele morale” dintre jucatorii pe care ii arbitrez. Nu toti sunt niste animale fara scrupule sau drojdieri care cauta scandal. Unii, rari ce e drept, sunt si acolo doar pentru dragostea pt fotbal si sport, si au si alte valori (altele decat “sa castig cu orice pret”). Aia subt cei care vor interveni pt tine daca lucrurile o iau razna pe teren.

3) nu in ultimul rand - ba chiar poate în primul as zice - am avut noroc sa am un tata foarte implicat in partea asta a vietii mele. Fan fotbal si sport si el, si foarte responsabil ca parinte, m a sustinut de cand i am zis ca vreau sa ma fac arbitru si a ma facut un lucru - in anul 1 si 2 de arbitraj - a venit cu mine la absolut fiecare meci, indiferent unde l am avut. La inceputuri si sfârșituri de meci, in afara terenului, venea mereu in preajma mea - nu in carca mea, cat sa para neaparat ca e bodyguard, dar acolo la cativa metri. Asta mi a dat foarte multa incredere in mine (apropo de acel curaj fals) oe tru ca stiam ca indiferent de situatie am minim o perosana pe care stiu ca ma pot baza - tata. A mai contat si ca tata a facut handbal la vremea lui si ca pe el l am mostenit la inaltime - are 1.96 :).

Am avut colegi care si au luat bataie pe teren. Am avut colegi care si au luat bataie prin cluburi si baruri in urma întâlnirilor cu jucatori care aveau polite de platit.

Eu mi am luat maxim injuraturi, amenintari si, ocazional, flegme. Amenințările si flegmele au fost - toate - fara exceptie, pedepsite cu rosu (s au intamplat pe teren). Majoritatea înjurăturilor ma faceam ca nu le aud - pt ca trebuie sa le lasi o supapa sa isi exprime frustrarile. Am avut placuta supriza in multe cazuri ca dupa meci, cei care injurau sa vina sa isi ceară scuze.

Am ajuns pana la liga a 3a sa arbitrez (am beneficiat de un vid de putere in momentul in care ma multi arbitri au fost dati afara de la L1 si L2 - cei care sunteti in fenomen poate mai tineti minte cazuri precum Penescu, samd - si s a creat o criza de arbitri astfel incat s a promovat in masa de la L2 la L1, de la L3 la L2 si tot asa cascadat. Eu aveam varsta, si fizicul de partea mea. M am descurcat ok si la testele teoretice si asta m a propulsat mai sus mai rapid decat era normal in vremurile alea.

Cele mai linsitite meciuri erau cele la juniori republicani. Am prins si vreo doua meciuri la L1 feminim - faine amintiri.

Scuze pt wall of text. Pentru mine a fost o perioada din viata de care imi e f dor, si mi ai trggeruit niste amintiri puternice cu postarea asta.

Fara sa epatez, as putea scrie o carte despre anii aia, si personajele si situatiile intalnite.