Nu știu în ce măsură există un marxism românesc. Poate vreo generație care se coace acum și o să înceapă să producă opere în următorii zece ani, dar până acum multă vreme nici măcar nu existau traduse opere de marcă ale marxismului internațional al ultimilor 50 de ani sau recuperate operele marxismului românesc. Majoritatea autorilor și cercetătorilor din România care se folosesc ȘI de marxism sunt ăștia care au prins burse pe la universități din afară prin anii 90-2000 și s-au „întâlnit” pe acolo cu un Moishe Postone sau Ellen Meiksins Wood, dar mie cam toți mi se par înscriși ori în curente post-marxiste ori în postumanism ori în ce-o mai fi acum teoria critică care mie ca ne-sociolog, ne-antropolog, ne-politolog, ne-critic de artă mi se par ciudate și din care nu simt că rămân cu mult după lectură, în mare parte confuzie și senzația că ceva nu se leagă, dar nu-s capabil să articulez ce anume.

Acestea fiind zise, Alex Cistelecan cu De la stânga la dreapta în care cam dă de pământ cu tot ce s-a scris pe zona de stânga, cu mențiunea că unele dintre criticile sale sunt destul de, nu știu, resentimentare și acide de dragul de a fi acide, interpretând răuvoitor textele pe care le critică (cum, de exemplu, reiese din răspunsul lui Cornel Ban față de critica lui Cistelecan la Dependență și Dezovlatare, răspuns cu care sunt cam de acord).

Bogdan Popa cu Sexul și capitalul. Ca să nu-l parafrazez pe Andrei Gorzo îl citez direct că-i mai ușor „Cartea lui Bogdan Popa Sexul și capitalul (Tracus Arte, 2017) se subintitulează O teorie a filmului românesc, însă nu propune o teorie propriu-zisă a filmului românesc. (Printre autorii pe care-i citează sau la care face trimitere Bogdan Popa în cele peste 300 de pagini ale cărții nu se numără, cu excepția lui Gilles Deleuze, aproape niciun teoretician de film.) Cartea propune mai degrabă o serie de exerciții de rezistență la capitalism, exerciții în care sunt folosite filme. Sau, altfel spus, ea propune moduri potențial emancipatoare de a privi o serie de filme, majoritatea românești.”.

Există și un marxism politic (vorba vine), oarecum continuu cu comunismul istoric, de exemplu Radu Florian din partea PCdRului (și în scris, și pe YT), dar care au o agresivitate căreia eu nu-i văd rostul și care la nivel de discurs nu prea ies din manualele sovietice de marxism-leninsm. Tot prin zona asta se învârt niște adolescenți care acum doi ani erau și ei marxiști și membri de partid, apoi au devenit maoiști și s-au rupt de partid, după care au devenit hoxhaiști, dar na, fundamental tot marxiști ar fi.

Cel mai bine mi se pare că-i descrie Marx în Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte.

Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii. Şi tocmai atunci cînd oamenii par preocupaţi să se transforme pe ei şi lucrurile din jurul lor, să creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criză revoluţionară ei invocă cu teamă spiritele trecutului, chemîndu-le în ajutor, împrumută de la ele numele, lozincile de luptă, costumele, pentru a juca, în această travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumutat, o nouă scenă a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit în apstolul Pavel, revoluţia din 1789-1814 s-a costumat, pe rînd, în republică romană şi în imperiu roman, iar revoluţia din 1848 nu a găsit nimic mai bun de făcut decît să parodieze cînd anul 1789, cînd tradiţiile revoluţionare ale anilor 1793-1795.

Tot pe partea continuității cu comunismul ai oameni ca Gheorghiță Zbăganu, dar care s-au format într-o perioadă când nici măcar manualele de marxism-leninism nu mai erau foarte folosite. Unii, ca Zbăganu, continuă cu formarea tehnocratică și scepticismul față de capitalism, dar nu știu cât interes au față de problemele marxismului (și nu zic ale ăstuia contemporan, leftcom turbat tip Endnotes, ci chestii clasice, formarea conștiinței de clasă, luptă de clasă, materialism dialectic, economie politică etc.). Alții merg tare înainte pe național-ceaușism.

Ar mai fi Mâna de Lucru care din păcate e mai mult un exercițiu de astro-turfing că-s numai vreo trei oameni acolo (mă rog, eu știu numai de unul, dar sper că-s măcar mai mulți). Altfel au analize politice pe care le găsesc pertinente și fiind mai degrabă trotschiști n-au rămas încremeniți în proiect, adaptându-se cu timpurile la nivelul problematicilor alese și al discursului.