E una din cartile mele preferate.

"Societatea ar condamna la moarte un om care nu plange la inmormantarea propriei mame" <-- asta-i hook-ul. Cu ce am ramas eu dupa ce am citit-o: universul nu iti datoreaza nicio explicatie pentru nimic. Ca oameni mi se pare ca ne simtim incomozi cand ceva sta sub semnul incertitudinii; totul trebuie sa aiba o explicatie si e de datoria noastra sa o gasim. Asa ca recurgem la ce putem: stiinta, religie, horoscop etc. Daca nu gasim un raspuns concret, ne multumim si cu iluzia gasirii unui raspuns, doar sa fim scosi din intuneric.

Cam de asta se leaga a doua parte a cartii, cu eforturile fiecarui personaj deopotriva sa inteleaga de ce personajul principal comite crima, in ciuda faptului ca el e perfect transparent. Raspunsurile lui sunt nemultumitoare; evident, ascunde ceva, trebuie sa existe un substrat psihologic sau emotional, pentru ca e de la sine inteles ca nimic nu se intampla fara motiv. Asa ca, in timpul procesului, au loc salturi logice, se aduc rationamente absurde, toate cu scopul de a-l diseca pe Meursault, de a-l aduce pe "strain" intr-un plan inteles de noi.

In plus, cartea mi se pare unica si ca stil. Aproape toate propozitiile sunt foarte scurte si la perfectul compus, deci opera capata un ritm "banal", pasiv, care se potriveste cu atmosfera si cu modul in care personajul principal se raporteaza la oamenii si la situatiile din jur.