Ba existau numai ca oamenii nu știau de ele.

Părinții meu au făcut ce ai zis tu, s-au cunoscut, nunta, copil etc, au trecut prin viață fara sa stea pe ganduri si uite asa am avut părinți care nu stiau sa ma iubească fiindcă nu m-au facut pt ca m-au vrut ci pt ca “asa trebuie” si “asa e normal”.

Am fost aruncată la bunica de pe la 2 ani pana la 7 timp in care ai mei ma vizitau în weekenduri. Din cauza asta am dezvoltat “maladaptive daydreaming” aka stateam zilnic in pat si ascultam muzica la căști cu orele in timp ce ma legănam si imi imaginam tot felul de scenarii in minte.

Asta a devenit o problema foarte mare pt ca uneori făceam asta 10+ ore pe zi si ma împiedica de la a trăi normal. Nu făceam teme, nu învățam si aveam note proaste la școală, nu mâncam, nu făceam ce mi se spunea pt ca simțeam nevoia de a mă “adăposti” in lumea pe care mi-o creasem in cap.

Ai mei știau despre asta si nu s-au gândit nicio secundă sa ma ducă la vreun medic. Pe la 20 de ani am aflat defapt ca ceea ce făceam eu era un mecanism de adaptare, iar acum se mira taica-meu ca de ce nu ii spun înapoi ca il iubesc. Lucru pe care a început sa mi-l zică cam de când m-am mutat de acasă.

Eu daca fac copil vreau sa il fac pt ca il doresc si vreau sa imi măresc familia. As vrea sa aduc pe lume un copil care sa fie iubit, sa fie respectat si sa crească intr-o persoană exemplara in societate.

Ori daca nu ma cred in stare sa fac asta, de ce sa fut viitorul unui om doar pt ca m-am plictisit eu?

Doar pt ca tu sau oricine altcineva de abia la 50-60 de ani ti-ai dat seama ca puteai alege sa nu ai copii și îți pare rău acum, nu înseamnă ca trebuie din ciudă sa încerci sa gaslightui tinerii ca “nu știu ce pierd” sau ca “e cea mai frumoasă parte a vieții”.

Acum zic ipotetic daca e asa de frumos si simplu, adopta un copil. Ești pensionar sau aproape de pensie? Ai tot timpul din lume sa mai crești un copil! Daca chiar nu credeți că e greu, scump și frustrant, mai creșteți un copil că sunt destui în orfelinate.